Experimentul ‘Clopotele Iadului’.

Detest democraţia. Sunt aproape cinci ani de când am ajuns la concluzia asta. Iniţial mi-am conturat opinia conform căreia democraţia n-a fost concepută sub forma unui sistem de orânduire menit să administreze şapte miliarde de oameni. În timp, însă, am început să observ mai multe hibe ale democraţiei.
În primul rând nu mai este un sistem al echitaţii sociale. Grecii au inventat-o pentru a-i servi pe oameni, iar noi am ajuns să trăim într-un mileniu în care oamenii servesc democraţia. Omul a ajuns atât de jos în lanţul trofic al democraţiei, încât nu cred că mai face parte din primele zece priorităţi. Sunt o sumedenie de lucruri care au devenit mai importante decât viaţa fiecăruia dintre noi, însă nimănui pare să nu-i pese de acest aspect care reprezintă în sine o eroare de tip veto.
În al doilea rând (ştiu că am mai spus asta, dar îmi place să repet), 98% din bogăţia planetară aparţine unui procent de 2% din populaţie. Injusteţea distribuţiei resurselor e copleşitoare. Este o falsă idee aceea conform căreia ne naştem cu şanse egale şi dacă suntem pricepuţi într-un domeniu, vom reuşi. -Pff, aiurea! Sunt doar vorbe dulci, amăgitoare, aruncate-n morişca manipulării globale, doar pentru a mai prosti masele şi pentru a le anestezia atenţia.
Doar uitaţi-vă câte concursuri de divertisment sunt la nivel global şi o să înţelegeţi mai bine la ce mă refer. E plină lumea de cântăreţi, dansatori, cuceritori şi talente în devenire. Sute de mii, poate chiar milioane se înscriu, la nivel global, în astfel de

După jumătate de veac cu ‘escu’, ‘ta’ sau ‘nnis’?!

Ceauşescu. Iliescu. Constantinescu. Băsescu. Cei patru escu responsabili de soarta României pe o perioadă ce se întinde pe 50 de ani la răscrucea a două milenii. Buni sau răi, deştepţi sau proşti, pricepuţi au ba, ăştia sunt. Pe ei i-am avut (impuşi, sau votaţi) drept reprezentanţii noştri. Liderii României moderne. Şi chiar dac-ar fi o simplă potrivire, o coincidenţă amuzantă, iată că Tudor Muşatescu a nimerit-o bine de tot întrucât, dintre toate numele de familie posibile, doar de-alde escu au fost ultimii patru.
Până mâine…
Mâine decidem între un nnis şi un ta. C-o fi bine sau rău, habar n-am. Convingerea mea e că niciunul nu este potrivit să ne fie Preşedinte, fiecare din motivele sale, pe care le voi înşira niţel mai la vale, da’ pân’ la fond ne mănâncă forma şi cum nu cred în coincidenţe nici de-al naibii, tind să mă las purtat şi de data asta pe valuri de superstiţie, afirmând că e foarte posibil s-o rupem în fericire. Viitorul Preşedinte cu siguranţă va conta într-un fel sau altul. Nu-i doar un hazard lipsit de sens. Schimbarea lui escu, aşa, dintr-o dată, după ce am ţinut-o doar în de-alde escu odată cu încetarea din viaţa a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi până acum, cu siguranţă prevesteşte ceva… deosebit.
Optimiştii ar spune că nnis ne-ar duce-n Europa, că-i ferchezuit şi are ştaif de leader autentic.
Alţi optimişti ar susţine că ta ne-ar aduce investiţii şi ne-ar scăpa de oamenii regimului ultimului escu.
Eu însă, pesimistul de serviciu în ale politicii, spun că nici nnis, nici ta, nu sunt ceea ce ar fi meritat România după ultimul

Votul – sclavia omului modern.

Cu cât drag am aşteptat să împlinesc 18 ani. Nu doar pentru a putea cumpăra alcool şi ţigări fără probleme, pentru că oricum le cumpăram şi minor fiind. Aşteptam majoratul pentru că doream să mă simt bărbat. Matur. Cetăţean responsabil, plin de simţ civic. Se întâmpla în primăvara lui ’95. Nu mai reţin dacă au fost nişte alegeri locale în acel an (parcă da), însă aveam să votez plin de elan în ’96, când a ieşit Emil.
Heh… -A ieşit Emil, băă! Deja era o vorbă printre studenţi. -Hai la Universitate, că a ieşit Emil. După ce ne-a făcut ciocatu’ cu mâna din balcon am mărşăluit spre Regie. Să bem şi să chefuim, evident… Dar nu mai conta. Scăpaserăm de Iliescu. Ne simţeam în sfârşit liberi.
Ţin minte că erau anii în care votam cu o asemenea plăcere de zici că făceam sex. Păstram timbrele alea lipite pe buletin de zici că erau chiloţii damelor pe care le ştampilam în cabina de vot la fiecare scrutin electoral. Suveniruri. Simboluri ale cetăţeanului Cătălin Ionescu. Îmi plăcea să mă implic. Discutam multă politică, fie în familie, fie cu prietenii. Consideram că voinţa mea alături de voinţa altora care gândesc aidoma mie, sau mai bine zis voinţa mea alăturată voinţei celor cu care întâmplător gândeam asemănător reprezintă o forţă capabilă să schimbe destine, să modifice opţiuni şi căi de urmat, să…
Aiurea! Am eu o vorbă pe care-o folosesc cu foarte mare drag în asemenea situaţii. -Young, dumb and full of cum. Atât la propriu, cât şi la figurat. Credeam în democraţie. Încă mai credeam…

Dreptate. Nu justiţie.

–Oare câţi dintre telespectatorii fideli ai postului Antena3 îşi dau seama că respectiva televiziune pupă în cur puterea?
Ştiu, poate părea o întrebare retorică sau chiar o glumă, însă am certitudinea că nucleul dur de lobotomizaţi care-i privesc 24/7 de zici că au o penitenţă de ispăşit, nu realizează că de fapt s-au transformat din singura televiziune cu adevărat anti-putere, în cea mai fidelă, obedientă şi vocală televiziune pro-putere. Şi asta s-a întâmplat datorită modului perfect manipulatoriu prin care ei şi-au prostit publicul. Menţinând ţinta doar pe Băsescu şi atacându-l în fiecare minut al zilei, timp de 365 de zile/an, au schimbat agenda privitorului antenizat, făcându-l să creadă că Băsescu e la putere, nicidecum PSD-ul care are majoritate parlamentară, Guvern propriu şi o totală susţinere în trustul Intact.
Lupta viscerala dintre Voiculescu şi Băsescu, dar mai ales potenţa vocală a trompetelor… pardon, am vrut să spun a realizatorilor 😀 Antena3, au menţinut o intensitate telenovelistică a desfăşurării evenimentelor, păstrând astfel neclintit în faţa televizoarelor un public cu un IQ format din două cifre, care nu înţelege că interesul lor vizează câştigul material (rating mare -> publicitate -> bani mulţi în cont) şi lupta feroce dintre doi foşti securişti, unul ajuns Preşedinte şi altul ajuns Dumnezeul audio-vizualului…
Mâna de floci… pardon, am vrut să spun grupul de 10-15 realizatori tv ai Antena3 plus patronul lor 😉 , n-au avut niciodată pe

#Uniţi!… #Votăm!… #Şi lobotomizăm!

Iar alegeri…
De data asta nu-s ale noastre. Adică, sunt cu ai noştri, executate de către noi, dar nu au un corespondent real în viaţa politică internă, decât în măsura în care procentele astfel obţinute de către ei vor juca un rol copleşitor de mare în alianţele care se vor forma ulterior, în vederea celor mai importante alegeri ale ultimilor 5 ani, cele Prezidenţiale. Cei care vor fi votaţi acum nu vor avea prea multe tangenţe cu societatea românească. Poate vor face din când în când subiectul anumitor emisiuni ale televiziunilor de ştiri, aidoma lui Vadim Tudor, Gigi Becali şi Elena Băsescu, demni reprezentanţi ai poporului român, care fie n-au avut nicio interpelare în Parlamentul European, fie au bătut câmpii cu graţie, sau, în cel mai rău caz, au vorbit atât de agramat încât s-au prins până şi străinii, chiar dacă nu cunosc limba română…
Aşadar, mâine are loc un vot aidoma investiţiilor la bursă. -Dă-mi  banii tăi, că ştiu eu ce să fac cu ei. 😉 Pe tine, alegătorule, nu te priveşte ce-o să facă alesul tău în Parlamentul European, pentru că oricum în România nu există un interes real faţă de pulsul societăţilor occidentale, aşa că fă bine şi pune ştampila, ca să am eu, acelaşi jegos care te-a siluit 24 de ani, capitalul electoral, cheagul, safteaua, cu ajutorul cărora aleg tonalitatea cu care pot glăsui la masa negocierilor pentru Prezidenţiale, care încep în luna Iunie 2014.
Cu alte cuvinte, pentru un om ca mine, mort din punct de vedere social, japiţele astea infecte nu numai că vin cu miloaga a enşpea oară încercând să-mi spună că de data asta vor reuşi să-mi facă un blowjob care să aibă şi finalizare,

S-a supărat puţin…Putin, sau n-au auzit ei de Ras…putin?!

Cu toate că sunt americanizat de mai am puţin (cu p mic şi cu t în loc de ţ) şi pot considera că nu-s un ţăran român, ci m-am născut în Bronx, sau Harlem, cu toate că am avut o sumedenie de repere de peste ocean la care să mă raportez încă din fragedă copilarie, chiar dacă ne aflam în comuniştii ani ’80 (aspect pentru care le mulţumesc părinţilor mei), cu toate că am început să fac meditaţii la limba engleză încă dinainte de a merge la şcoală pentru a învăţa alfabetul românesc, cu toate că o lume fără muzica, filmele, pop culture, limba lor, dar mai ales slang-ul american, ar fi una infinit mai săracă, cu toate că visul american a devenit un fel de Fata Morgana din multe puncte de vedere pentru oamenii care şi-au ars în memorie icon-uri în jurul cărora şi-au conturat existenţa, nu pot totuşi să condamn orice fel de manifestare anti-americană, câtă vreme consider fără buts, or ifs, că hegemonia americană are nevoie de o balansare corectă şi

Mi s-a rupt… USL-ul. Bantonescu Preşedinte!

Nu că ar fi o surpriză prea mare. Cu toate că a fost o vreme în care credeam c-o vor rupe-n fericire abia după prezidenţiale. Îi credeam doar calici, nu şi proşti. Mi-au dovedit contrariul. Dar până şi la asta mă aşteptam într-o oarecare măsură, câtă vreme se fac mai bine de doi ani de când spuneam că pleacă hoţii şi vin proştii. Pentru că n-ai cum să fii decât inimaginabil de prost, în momentul în care rupi o alianţă care controlează practic întregul aparat de stat (mai puţin preşedinţia).
Ceea ce mă face să realizez câtă importanţă are funcţia de Preşedinte în plan intern. De ce are doar în plan intern? Pentru că este dovedit faptic, fără urmă de tăgadă (cel puţin în urma evenimentelor din ultimii…aproape opt ani), că toate deciziile importante cu privire la stabilitatea macroeconomică, drumul ales în politica externă şi viziunea geo-politică a României (dacă o exista aşa ceva şi în gândirea policitienilor noştri) sunt dictate cuvânt cu cuvânt de afară. Acele atribute atât de importante, care definesc independenţa şi suveranitatea unui stat, nu ne mai aparţin. Cei care ne conduc sunt doar trimişii Bruxellesului (prin Merkel) şi a NATO (prin Obama). Suntem cu toţii vasalii diriguitorilor care au putere, bani şi influenţă.
În rest, e vrăjeala noastră internă. Abureala ieftină pe care ne-o servesc zi de zi, cu scopul de a capacita electoral cât mai mulţi creduli, în vederea obţinerii unor funcţii care să le ofere acces la fonduri. Atât şi nimic mai mult. Este ca şi cum se luptă care să fie sclavul mai marilor care ne conduc de afară. Ai noştri se ceartă care să fie cel care răspunde

S-a înroşit Montana.

Nu Hannah… ;), cu toate că şi Miley Cyrus se înroşeşte de 12 ori pe an, însă nu de ruşine. Bine…nici Montana noastră nu s-a înroşit de ruşine, cu toate că ar avea motive destule, ci de la atâta spam, făcut cu o agresivitate nemaiîntâlnită pe meleagurile noastre.
Că e vorba doar de interese financiare uriaşe, în care nu contează nici grija pentru oameni, dar mai ales pentru natură, m-am convins din secunda unu. Totuşi nu încetează să mă uimească energia cu care românii continuă să creadă în cauze false, inventate de cei care-şi văd de propriile interese. Ai crede că după 23 de ani de business acoperit de politică, oamenii sunt mai circumspecţi când vine vorba de astfel de momeli bine ţintite, însă iată că pofta cu care mulţi muşcă fără să adulmece, întrece până şi aşteptările unui sceptic by default, cum sunt eu.
Ştiu că în ultimele două săptămâni s-au scris întregi biblioteci în legătură cu subiectul Roşia Montană. Cel puţin în spaţiul virtual, cred că au trebuit cumpărate noi servere, pentru a stoca enormul volum de maculatură digitală, slobozită în eter de către cei care fac involuntar jocurile altora. S-au spus păreri peste păreri, s-au deschis vechi animozităţi, sau după caz, s-au creeat unele noi, tensiunea a atins cote alarmante, iar într-un final s-a ajuns şi la protestul în stradă, atunci când

Antena de bulgari şi USL-ul de trei lei.

Aş fi spus Antena 3 şi USL-ul de bulgari, dar mi s-a părut mai amuzant aşa… De ce e amuzant? Păi cum să nu fie când după ce întreg trustul Intact s-a zbătut cât a putut de mult timp de patru ani pentru a reuşi să-i dea jos pe Băsescu+Boc+PDL, vrând să-i aducă în loc pe Antonescu (via PC->PNL)+PSD (de nevoie) şi tocmai acum când sunt ai lor la putere, având 70% din Parlement, şi-o fură în cel mai desăvârşit mod cu putinţă?!
Că Băsescu e cel mai sinistru om politic din ultimii 23 de ani, e deja o certitudine. Că este şi cel mai puternic om politic, la fel, nu există dubiu. Că nu şi-a pus niciodată în slujba poporului aptitudinile sale de om politic genial (din păcate malefic), e clar ca bună ziua. Însă nu mă aşteptam ca în plin regim USL să şi-o fure absolut toţi soldaţii şi soldăţeii care au pus umărul la dărâmarea regimului PDL. E clar că Băsescu jubilează. Singura lui satisfacţie e să se folosească de impresionantul simţ politic pe care-l posedă, pentru a-i umili pe cei slabi şi proşti care încearcă să i se opună din când în când. Şi nu sunt puţini… Ceea ce face ca pentru mine, innocent bystander, miserupistul de serviciu, să fie un deliciu cinic, sadic, total, care vine ca o confirmare în legătură cu ceea ce am spus cu mult timp în urma – au plecat hoţii şi au venit proştii… 😆
Băsescu este un om politic mare, cu ţinte mici. Niciodată n-a avut anvergura unui om politic responsabil, regional, luat în seamă de occident. S-a înglodat în micile meschinării care i-au gâdilat eul gigantic, ocazie cu care a reuşit să-şi desăvârşească până la perfecţie singurul skill cu adevărat impresionant – capacitatea de a-i fraieri pe proşti.
Care prosti? Păi, hai să facem o recapitulare scurtă (era să scriu recatipulare, ceea ce nu m-ar fi situat departe de adevăr, ţinând cont de tăria politică a actualei puteri…; dar probabil ar fi fost mai indicat recatipuţare, dacă mă gândesc la dotarea

Prag sau blam?! Transformarea dictaturii majorității în dictatura minorității…

În urmă cu o săptămână, mai exact pe 26.06.2013, Curtea Constituțională Română a legiferat pragul de 30% la referendum, care scade astfel de la 50% cât era până acum, lege care intră în vigoare peste un an. Cu alte cuvinte, începând din vara anului viitor, se va intra de facto într-o perioadă sumbră a istoriei moderne, în care cea mai simplă definiție a democrației -Dictatura majorității, se transformă într-o la fel de simplă definiție, însă care naște o sumedenie de semne de întrebare, fiind vorba de atunci încolo despre -Dictatura minorității.
Dacă e să fac o trecere în revistă a tipurilor de majoritate cu care a jonglat până acum democrația, acestea au fost întotdeauna în folosul cetățeanului, sau măcar n-au lăsat spațiu pentru interpretare, referindu-se mereu la chestiuni fixe, dincolo de orice fel de ambiguitate. Spre exemplu majoritatea simplă, se referă la decizia luată de majoritatea celor prezenți la vot, fiind raportată la cvorumul de vot, majoritatea relativă necesită jumătate plus unu din cei prezenți, majoritatea absolută se referă la jumătate plus unu din numărul total al membrilor și ar mai fi și majoritatea calificată, care este aplicată în situații de o importanță majoră și care necesită o voință exprimată de două treimi, sau chiar de trei pătrimi din numărul total al membrilor, fiind întotdeauna mai mare decât majoritatea absolută, care necesita acel 50%+1.
Așadar există mai multe tipuri de majorități. Și totuși până acum nimeni n-a vorbit de minorități. De ce? Păi pentru că niciodată în istoria de peste 2000 de ani a democrației, nimeni nu s-a gândit că se va ajunge la decizii luate de o

Șmecher! Niels Șmecher…

Crin Antonescu l-a numit pe Niels Schnecker director de campanie electorală pentru alegerile presidențiale din 2014.
Până aici nimic neobișnuit, câtă vreme omu’ are experiență cu așa ceva. La fel de puțin mă impresionează și poalele puse-n cap de absolut toată concurența Antenei 3. Niels este realizator Antena 3, așa că era de așteptat să crape ecranele de la atâta Breaking News pe RTV, B1 tv și Realitatea tv. Indiferența îmi rămâne neschimbată și în ceea ce privește alegerea făcută de Antonescu; Antena 3 era oricum goarna sa proprie, via Voiculescu, așa că…nimic nou sub soare…
Și totuși, ceva mi se pare demn de remarcat. Nu neapărat într-un mod acuzatoriu, cât mai degrabă într-un mod perfect legitim, ținând cont de imensele semne de întrebare, pe care eu, deținătorul de CNP, le sesizez a fi vizibile.
Niels Schnecker are un C.V. uluitor, pe care voi încerca să-l înșir aici, chiar dacă există riscul să vi se strice scroll-ul de la mouse. Iată câteva puncte importante…zic… 😉
Experiență profesională:
– Consilier principal pe teme politice, economice și juridice pentru Phemelo Foundation , aparținând Congresului Național African (CNA)
– Consilier pentru Conferința pentru Africa de Sud Democrată (CODESA)
– Co-fondator și consilier pentru Black Business Services Association
– Consilier pentru Ambasada SUA din Pretoria (Africa de Sud)
– Consilier pentru Ministerul Transporturilor din România

Băsescu se pişă pe USL. Jetul rezistă.

Îmi cer scuze pentru titlu, dar…pe cât este de amuzant, pe atât e de adevărat. 😆
Nu cred că a existat vreo alianţă politică postdecembristă, atât de impotentă precum USL-ul. Incapacitatea lor de a face ceva, orice…pentru a avea în vreun fel câştig de cauză în lupta politică dusă împotriva lui Băsescu, este atât de evidentă, încât sunt convins că departamentul lor responsabil cu ceea ce ţine de comunicarea publică, pur şi simplu nu mai are ce să inventeze, drept scuze cu care să-şi motiveze jenanta ineficienţă.
Că tot veni vorba de jenă, tre’ să recunosc faptul că mi-e jenă să amintesc penibilele momente în care o copleşitoare forţă politică, dovedeşte că este incapabilă să contracareze un singur nene. Şi când spun un singur nene, chiar la asta mă refer, pentru că Băsescu le-a dovedit că şi după ce a spus acel penibil şi extrem de neconstituţional -Adio PD, adio PDL!, a continuat să se pişe pe USL, menţinând aceeaşi presiune a jetului. Ştiu, ştiu…are oameni care nu se văd, are oameni în justiţie, în serviciile secrete şi nu în ultimul rând, are susţinerea Bruxelles-ului şi a NATO. Numai că vizual vorbind, este un singur nene împotriva unui întreg Guvern, a unui Parlament controlat în totalitate de USL şi a unei opinii publice covârşitor majoritară USL (cel puţin conform ultimelor alegeri din urmă cu doar juma’ de an).
Şi totuşi face ce vrea, când vrea, cu cine vrea şi mai ales, cum vrea. Ceea ce mă face să afirm că e cel mai mare politician pe care l-a avut România în ultimii 23 de ani. A nu se înţelege om de stat, pentru că nu e. Interesele lui personale, mereu

Mi se rupe…USL-ul?!…

Că România nu mai e stat de drept, guvernat din interior, şi orânduit conform principiilor democratice, este deja o certitudine, dovedită prin acţiuni concrete, repetate, fără nici o urmă de îndoială. Simplul fapt că din 14 milioane de votanţi, 7.5 milioane nu pot da jos un Preşedinte pe care-l urcaseră în funcţie cu doar 5.2 milioane de voturi, este o mutaţie a logicii intrată deja în istorie, drept cea mai umilitoare palmă primită de România post-comunistă.
Că democraţia nu mai este de mult un sistem de valori capabil să strunească şi să conducă echitabil o populaţie planetară care depăşeşte 7 miliarde de oameni, este de multă vreme un eşec notoriu, pe care diriguitorii se chinuie să-l compenseze prin manipulare (de multe ori grosolană), şi prin intervenţii inoportune, umilitoare. În sensul ăsta, dimocrăsi adusă de americanii care bombardează ţările posesoare de petrol, mi se pare cel mai elocvent exemplu. Însă nu mi-e ruşine nici cu umilirea poporului român, de către Merkel, Barroso şi Obama. De fapt, democraţia este menţinută pe o instabilă linie de plutire, atâta timp cât se suprapune vremelnic, peste dorinţele celor care conduc. În momentul în care teoria contrazice practica impusă de ei, măsurile luate sunt în sensul îndoirii practicii, nicidecum în sensul corelării dorinţelor lor personale, cu principiile şi valrorile democratice.
În acest context, mi se pare absolut oportună decizia pe care am luat-o în urmă cu mai bine de un an, de a nu mai vota niciodată. Cu o singură excepţie, de la care-mi ofer singur o derogare, dar

Ungurii şi ţinutul, se coiesc.

Prima oară în 23 de ani când nu au acces direct la putere, rămânând în afara arcului guvernamental, şi deja încep să-şi arate colţii politici pe care-i au încă ascuţiţi. De fapt este singura modalitate rămasă prin care se mai pot face auziţi. Numai aşa ies în evidenţă – marşând pe cartea naţionalismului şi a eventualei xenofobii zgândărite la maxim. Doar-doar s-o isca vreun conflict dimplomatic major, cu ajutorul căruia să ajungă-n headlines-urile din presa occidentală, şi eventual pe masa decidenţilor de la Bruxelles.
Este exact formula prin care se asigură succesul notorietăţii unei probleme. Naşti un termen, o idee, un concept etc. pe care să-l foloseşti drept stindard, îl propagi în toate mediile informaţionale, stârneşti controverse, atâţi polemici, întărâţi părţile antagonic poziţionate, şi până să-şi dea seama toată lumea, nici nu mai contează dacă ideea de bază este sau nu veridică, pentru că deja trece în plan secund, atâta timp cât globalizarea şi argumentarea contradictorie joacă rolul legitimării respectivei idei.
Iar cel mai bun exemplu în acest sens este aşa-zisul ţinut sequoiesc. Nu este reglementat de nicio lege, nu are trasate graniţe din punct de vedere geografic, nu îi este recunoscută existenţa de către nicio entitate statală la nivel global, nu are însemne naţionale, nu are formă de guvernământ, nici măcar nu are o conducere centrală, sau recunoaşterea venită din partea propriilor locuitori, dar

Pa Pa Power.

Hai c-am trecut cu bine şi peste ultimul hop electoral din acest an, exercitat de o societate viciată până în străfundul fiinţei colective. Milioane de oameni (cred că 8 la număr, ţinând cont de procentul prezent la vot), au ales de bună voie să joace un rol activ în sceneta asta iluzorie denumită democraţie, făcând gestul final de care era nevoie pentru încheierea procesului democratic – introducerea buletinelor de vot în urnă.
Nu am votat. După cum am mai spus, nu mai cred în democraţie. Nu a fost concepută pentru 7 miliarde de oameni, nu poate face faţă cerinţelor societăţii actuale şi este depăşită de vremurile pe care le trăim. Pur şi simplu se târâie, încercând să mimeze teoria pusă eronat în practică, aidoma comunismului, care era superb pe hârtie, dar niciodată viabil în practică. Când au inventat-o Romanii, pământul era locuit de probabil câteva sute de milioane de oameni, iar în ultimii 150 de ani, de când se aplică iar, s-a ajuns de la 2-3 miliarde, la 7 spre 8 miliarde de oameni. Şi după cum însăşi denumirea ne spune totul, demos – oameni, kratos – putere, adică puterea oamenilor, eu unul nu cred că puterea oamenilor este ceva viabil atâta timp cât numărul celor care decid este imens. Din contră. Cred că eroarea pe care o comite democraţia, este faptul că se bazează pe puterea majorităţii. Ştiu, sună ca naiba, însă ideea (din punctul meu de vedere), este următoarea: cu cât numărul celor care decid este mai mare, cu atât marja de eroare creşte. De unde rezultă că produsul

Români fără România?

Cred că nu există ceva mai urât şi mai enervant în abordarea unui eveniment, indiferent de natura lui, decât abuzul mediatic. Începând cu emisiuni al căror format nu ne aparţine, dar pe care le românizăm la maxim, transformându-le într-un fel de bâlci tiribombistic agasant (exact aşa cum mi-am dat cu părerea în articolul trecut), şi terminând cu evenimente într-adevăr importante, care ar trebui să impună respect prin însuşi sobrietatea transmisă de incărcătura adusă cu sine, aşa cum este o sărbătoare naţională.
Ştiu ce-i aia Ziua Naţională a României încă din anii 80′. De 1 Mai, îmbrăcat în pionier, stăteam ore întregi lângă un militar în termen, care era dotat cu un Kalaşnikov şi care păzea statuia din faţa şcolii generale în care învăţam, iar pe 23 August asistam fascinat (copil fiind) la parade militare interminabile. Urma apoi programul artistic muncitoresc, plin de dansuri tematice şi de melodii precum Macarale, râd în soare argintii, macarale, în zori de zi. Aşa că ştiu foarte bine că de Ziua Naţională am fost abuzat pe rând de comunişti, urmaţi de tranziţionisti, iar mai nou, de occidentali capitalişti…mă-nţelegi?!… 😉
Şi totuşi, cu toată răbdarea şi calmitatea de care pot da dovadă actualmente, mă întreb: -Până când lipsa asta de decenţă? Noi nu putem sărbători Ziua Naţională, învăluiţi fiind într-o suavă efervescenţă molcomă, precum un murmur înfundat? Trebuie neapărat să ne răcnim dragostea de ţară din toţi

Let the circ begin!

Cam aşa ar trebui să sune anunţul intrării în cea de-a 3-a campanie electorală de anul ăsta. Bafta noastră că n-are anu’ decât 12 luni, altfel riscam să mai fim binecuvântaţi cu cel puţin încă una. Dacă m-ai fi întrebat acu’ fix un an, aş fi răspuns plin de spume la gură, că abia aştept anul 2012, ca să votez, să mă ambalez susţinând pe X sau pe Y, să pun suflet şi să fiu pătimaş. Numai că am scăpat de grija asta prin primăvară, cu ceva timp înainte de alegerile locale, atunci când dintr-o lehamite de nedescris faţă de întreaga clasă politică în general, dar mai ales faţă de PDL+Basescu în special, am decis în forul meu interior că decesul simţului meu civic este alegerea cea mai bună pe care pot să o iau cu privire la angrenarea mea în tumultul vieţii politice româneşti. Şi cum electroşocurile sau rugăciunile n-au avut sorţi de izbândă, cu toate că am încercat să-l învii cu ocazia referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nici nu mai are sens să mă lupt pentru a-l reînvia acum, după grotescul fiasco democratic pe care l-a reprezentat referendumul.
Ştiu că suntem doar pe hârtie stat NATO şi membru UE, însă chiar şi aşa, să vină cea mai reprezentativă