Mediocritate, te iubesc!

Detest ambiţia cu toată puterea fiinţei mele. Mi se pare unul dintre cele mai nocive sentimente umane, dacă nu chiar cel mai nociv dintre ele. Cred asta pentru că ambiţia stă la baza multor schimonosiri ale sufletului. Din ambiţie ia naştere orgoliul. Ambiţia pune bazele răzbunării. Tot ambiţia este responsabilă şi pentru apariţia parvenitismului. De fapt, chiar şi lucrurile benefice care pot fi realizate ca urmare a ambiţionării protagoniştilor, rămân de-a pururi sub sceptrul unor reuşite care nu pot fi încununate cu un zâmbet plin. Parcă nu-ţi vine să te bucuri pe deplin atunci când ştii că obţii ceva pozitiv având la bază îngrozitorul foc lăuntric al ambiţiosului, care-l macină până la paroxism într-o turbare continuă, nedându-i voie să aibă clipe de respiro şi ducându-l, ultimativ, într-o stare din interiorul căreia doar ia act de reuşită, fără însă a se putea bucura copilăreşte de ea, atâta timp cât munca interioară depusă pentru obţinerea ei a fost colosală.
Ce-mi veni să scriu despre subiectul ăsta? Nimic special. Urăsc ambiţia de când mă ştiu. De fapt, de când mă întrebau părinţii – Tu nu vrei să fii ambiţios? Vrei să ajungi ultimul la învăţătură? Apoi, văzând că nu le răspund aşa cum sperau ei că le voi răspunde, în timp, ajunseseră să se resemneze şi să-mi arunce vorbe de genul – N-ai pic de ambiţie! (sperând în zadar că asta mă va motiva). Aşa e. Nu aveam şi nu am. Ulterior, odată cu trecerea anilor, văzând că reuşesc să duc multe task-uri la bun